Mi-am adus aminte de clipu` ăsta, cu nebunii mei...
Vezi mai multe video din Divertisment
Target Weekly Ad: Weekly Deals In Stores Now
Acum 3 ani
Îţi mulţumesc!
Mi-am confirmat încă odată că sunt oameni în jurul meu pe care mă pot baza orice ar fi. Nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a dat alături, dar sper că va veni momentul în care să pot şi eu să-i ajut. Nu ştiu ce să zic mai multe, vreau doar să public următoarea poezie. Nu-mi aparţine, dar mi-a ridicat moralul într-un mare stil!
Pentru tine
Chiar dacă în viaţă o să rămâi singur,
Fără sprijin şi fără ancoră
Să ştii că în lume mai există oameni
Care sunt făcuţi să te ajute!
Să nu uiţi
De cel de Sus,
De tine,
De cel de lângă tine…
Să nu renunţi
La speranţă,
La iubire,
La încrederea în tine…
Să nu crezi
În răutăţile oamenilor,
În cele rele ce te apasă,
În loviturile primite…
Să visezi
La o lume mai bună,
La o iubire pură-fără răutăţi
La o viaţă liberă…
Să iubeşti
Pe cel ce ţi-a făcut bine,
Pe cel ce ţi-a făcut rău,
Pe cel ce trece ca un străin pe lângă tine,
Pe oricine îţi stă în cale…
Să apreciezi
Ceea ce ţi se oferă,
Ceea ce nu ai încă,
Ceea ce este
Şi ceea ce vrei să fie…
La urma urmei
Totul se rezumă la 2 cuvinte
Acceptare şi Iubire
La a trăi viaţa pentru tine ...
Pentru tine
Chiar dacă în viaţă o să rămâi singur,
Fără sprijin şi fără ancoră
Să ştii că în lume mai există oameni
Care sunt făcuţi să te ajute!
Să nu uiţi
De cel de Sus,
De tine,
De cel de lângă tine…
Să nu renunţi
La speranţă,
La iubire,
La încrederea în tine…
Să nu crezi
În răutăţile oamenilor,
În cele rele ce te apasă,
În loviturile primite…
Să visezi
La o lume mai bună,
La o iubire pură-fără răutăţi
La o viaţă liberă…
Să iubeşti
Pe cel ce ţi-a făcut bine,
Pe cel ce ţi-a făcut rău,
Pe cel ce trece ca un străin pe lângă tine,
Pe oricine îţi stă în cale…
Să apreciezi
Ceea ce ţi se oferă,
Ceea ce nu ai încă,
Ceea ce este
Şi ceea ce vrei să fie…
La urma urmei
Totul se rezumă la 2 cuvinte
Acceptare şi Iubire
La a trăi viaţa pentru tine ...
Şi nouă ce ne mai rămâne?
E trecut bine de ora 3 noaptea, iar singurul motiv pentru care eu sunt trează la această oră este nenorocitu` ăla de atestat, pe care trebuie să-l predau vineri şi evident nu e gata încă. Totuşi, am în cap o idee care nu-mi dă pace de azi dimineaţă.Pe voi nu vă enervează oamenii care abuzează? Şi mă refer la aceia care abuzează de o anumită poziţie, statut, privilegiu.
Cei care-mi stau pe creier de o bună perioadă, dar au făcut ca buba să explodeze azi dimineaţă, sunt bătrânii. Nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nimic cu ei (majoritatea), însă aceia cărora le place să se complacă în situaţia lor de bătrâni şi singurul loc în care se trezesc să-şi ceară drepturile sunt mijloacele de trasport în comun, sunt de-a dreptul enervanţi.
Nu am nicio problemă în a ceda locul unui bătrân în tramvai. Fac treaba asta din toată inima până la un punct. Acela în care „privilegiatul” se aşază sugestiv în faţa mea şi mă fixează cu privirea. Şi nici nu-i batrân. Mai mult de 50 de ani nu are, dar el deja îşi cere dreptul la un scaun, şi niciodată nu se gândeşte că acel tânăr nesimţit care stă pe scaun poate fi şi el obosit, se poate simţi rău, sau pur şi simplu nu se simte capabil în acel moment să meargă 10 staţii în picioare. Şi nu e numai acel bătrân care se uită la tine, ci şi jumatate din populaţia din tramvai, care te scanează din cap până-n picioare ca să te dea exemplu negativ copilului său care se află în plin proces de dezvoltare educativă.
Şi să spunem ca mă simt până la urmă, şi cedez locul. Evident, primul lucru care îl fac, este să caut cu privirea şi apoi cu mâna, o bară de care să mă ţin/sprijin. Şi mă simt atât de fericită în momentul în care mi-am găsit colţişorul din care sunt sigură că nu mă va mai deranja nimeni până la destinaţie...
Dar nu. La următoarea staţie se mai urcă 20 de persoane dintre care 19 cu o anumită vârstă plină de privilegii. „De data asta nu mai am ce loc pe scaun să cedez. Ia să se mai ridice şi cocalarul ăla de stă pe două scaune...” gandesc. Dar gândesc prost. Nu are nimeni curaj să meargă să-şi ceară dreptul la scaun de la o persoană cu 3 rânduri de ceafă, aşa că bineînţeles, toată lumea se înghesuie să se prindă fix de bara de care tocmai mă îndrăgostisem eu şi de care credeam că nimeni nu mă va despărţi.
Urmează primul semafor. Frână. Bineînţeles că neavând de ce să mă ţin, m-am dezechilibrat şi am avut tendinţa să mă sprijin pe o batrână din faţa mea. MARE GREŞEALĂ!!! A urmat o ploaie de insulte şi ocări asupra mea şi asupra „tinerilor din ziua de azi” care nu mai au niciun pic de respect şi îmbrâncesc bâtrânii în tramvai. JUR că la asta nu mă aşteptam!
La prima staţie am coborât şi mi-am continuat drumul până acasă, pe jos. Dacă ni se cere atâta respect şi o astfel de atitudine, înseamnă că va trebui să renunţămm la TOT doar pentru că suntem tineri. Nu contează ce vrem, simţim, exprimăm, noi trebuie să avem grijă de bărâni, pentru că „cine n-are un bătrân să-şi cumpere!”
Acum, că mi-am expus of-ul despre „bătrânet, mândria ţării”, mă întorc plină de chef(nu) la frumuseţea mea de atestat, sperând să nu mă apuce somnul prea curând. Şi nu uitaţi: Cedaţi locul în tramvai!
Asculta mai multe audio Muzica
Cei care-mi stau pe creier de o bună perioadă, dar au făcut ca buba să explodeze azi dimineaţă, sunt bătrânii. Nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nimic cu ei (majoritatea), însă aceia cărora le place să se complacă în situaţia lor de bătrâni şi singurul loc în care se trezesc să-şi ceară drepturile sunt mijloacele de trasport în comun, sunt de-a dreptul enervanţi.
Nu am nicio problemă în a ceda locul unui bătrân în tramvai. Fac treaba asta din toată inima până la un punct. Acela în care „privilegiatul” se aşază sugestiv în faţa mea şi mă fixează cu privirea. Şi nici nu-i batrân. Mai mult de 50 de ani nu are, dar el deja îşi cere dreptul la un scaun, şi niciodată nu se gândeşte că acel tânăr nesimţit care stă pe scaun poate fi şi el obosit, se poate simţi rău, sau pur şi simplu nu se simte capabil în acel moment să meargă 10 staţii în picioare. Şi nu e numai acel bătrân care se uită la tine, ci şi jumatate din populaţia din tramvai, care te scanează din cap până-n picioare ca să te dea exemplu negativ copilului său care se află în plin proces de dezvoltare educativă.
Şi să spunem ca mă simt până la urmă, şi cedez locul. Evident, primul lucru care îl fac, este să caut cu privirea şi apoi cu mâna, o bară de care să mă ţin/sprijin. Şi mă simt atât de fericită în momentul în care mi-am găsit colţişorul din care sunt sigură că nu mă va mai deranja nimeni până la destinaţie...
Dar nu. La următoarea staţie se mai urcă 20 de persoane dintre care 19 cu o anumită vârstă plină de privilegii. „De data asta nu mai am ce loc pe scaun să cedez. Ia să se mai ridice şi cocalarul ăla de stă pe două scaune...” gandesc. Dar gândesc prost. Nu are nimeni curaj să meargă să-şi ceară dreptul la scaun de la o persoană cu 3 rânduri de ceafă, aşa că bineînţeles, toată lumea se înghesuie să se prindă fix de bara de care tocmai mă îndrăgostisem eu şi de care credeam că nimeni nu mă va despărţi.
Urmează primul semafor. Frână. Bineînţeles că neavând de ce să mă ţin, m-am dezechilibrat şi am avut tendinţa să mă sprijin pe o batrână din faţa mea. MARE GREŞEALĂ!!! A urmat o ploaie de insulte şi ocări asupra mea şi asupra „tinerilor din ziua de azi” care nu mai au niciun pic de respect şi îmbrâncesc bâtrânii în tramvai. JUR că la asta nu mă aşteptam!
La prima staţie am coborât şi mi-am continuat drumul până acasă, pe jos. Dacă ni se cere atâta respect şi o astfel de atitudine, înseamnă că va trebui să renunţămm la TOT doar pentru că suntem tineri. Nu contează ce vrem, simţim, exprimăm, noi trebuie să avem grijă de bărâni, pentru că „cine n-are un bătrân să-şi cumpere!”
Acum, că mi-am expus of-ul despre „bătrânet, mândria ţării”, mă întorc plină de chef(nu) la frumuseţea mea de atestat, sperând să nu mă apuce somnul prea curând. Şi nu uitaţi: Cedaţi locul în tramvai!
Asculta mai multe audio Muzica
Oameni
Mă mir în fiecare zi de posibilităţile pe care le avem. Ca oameni, avem ocazia de a interacţiona cu persoane din jurul nostru şi de a ne pune amprenta asupra lor, sau a-i lăsa pe ei să ne marcheze pe noi. Mie, personal, mi se întâmplă acest lucru din ce în ce mai des. În ultima vreme încep să mă intreb dacă inima mea este destul de mare pentru a-i păstra pe toţi aceştia...
Mă aflu de doi ani în actualul meu liceu şi mă apropiam de finalul anului şcolar, dezamăgită că aici nu am cunoscut oameni tocmai în regulă. Totuşi, cu ocazia unei deplasări, soarta mi-a scos în cale nişte oameni deosebiţi. Am învăţat că oriunde, dacă vrei, poţi găsi măcar doi, trei oameni cu care merită să-ţi petreci timpul, în care merită să investeşti, în care poţi ajunge să ai încredere.
Dacă mi-s dragi, eu ce să fac? Tulcea ne aşteaptăăăă!
Asculta mai multe audio Film
Mă aflu de doi ani în actualul meu liceu şi mă apropiam de finalul anului şcolar, dezamăgită că aici nu am cunoscut oameni tocmai în regulă. Totuşi, cu ocazia unei deplasări, soarta mi-a scos în cale nişte oameni deosebiţi. Am învăţat că oriunde, dacă vrei, poţi găsi măcar doi, trei oameni cu care merită să-ţi petreci timpul, în care merită să investeşti, în care poţi ajunge să ai încredere.
Dacă mi-s dragi, eu ce să fac? Tulcea ne aşteaptăăăă!
Asculta mai multe audio Film
Mulţumesc!
Azi după-amiază, am plecat de acasă rânjind, şi am sunat-o pe mama ca să creadă lumea că rânjesc din cauza a ceea ce aud la telefon. Ştiam ce urmează şi nu-mi puteam stăpâni reacţiile. Acum, am ajuns acasă. Sunt fericită, emoţionată, şi în toate felurile în care poate fi un om după ce îşi vede un vis împlinit. Cel mai vechi vis al meu...
Astăzi am văzut-o pe Ada Milea live. Am dat mâna cu ea, am schimbat câteva cuvinte face to face, şi apoi mi-am permis plăcerea de a mă destinde cu muzica ei, live, în Mojo. Fiinţa asta este absolut genială. Nu numai ca este evident sinceră în tot ceea ce face, dar transmite nişte emoţii şi stări atât de puternice, încât aş asculta-o non-stop. Îţi mulţumesc, Ada, pentru că nu încetezi nicioată să ma faci să zâmbesc.
Astăzi am văzut-o pe Ada Milea live. Am dat mâna cu ea, am schimbat câteva cuvinte face to face, şi apoi mi-am permis plăcerea de a mă destinde cu muzica ei, live, în Mojo. Fiinţa asta este absolut genială. Nu numai ca este evident sinceră în tot ceea ce face, dar transmite nişte emoţii şi stări atât de puternice, încât aş asculta-o non-stop. Îţi mulţumesc, Ada, pentru că nu încetezi nicioată să ma faci să zâmbesc.
Sfârşit
- Domnule, suspiciunile dumneavoastră sunt adevărate. La fel ca şi tatăl dumneavoastră, aveţi otoscleroză. Poate dacă aţi fi venit mai devreme, s-ar fi putut rezolva prin operaţie. Acum e mult prea târziu. Îmi pare rău să vă anunţ însă în maxim trei luni de zile, auzul vă va dispărea complet.
- Ar fi fost aproape imposibil să fie altfel. Atunci când părinţii tăi au o boală ereditară, e de datoria ta s-o preiei, nu-i aşa? Dacă aşa mi-a fost dat...
După ce pufni într-un râs amar şi mai schimbă două vorbe cu doctorul, ieşi din cabinet. Îl chema Radu, avea 25 de ani, şi abia ieşise de pe băncile facultăţii de teatru. Îşi dorise să facă asta de când era mic. Nici nu-şi mai aducea aminte de câte ori dăduse reprezentaţii la întrunirile de familie, colegilor de şcoală, prietenilor. Oriunde se afla el, apărea şi buna dispoziţie. Părinţii săi nu aveau o stare materială foarte bună, aşa că fusese nevoit să muncească din greu pentru a se întreţine la studii în Bucureşti. Deşi era considerat o fire sociabilă, nu avea foarte mulţi prieteni. Şi chiar în acei puţini prieteni pe care-i avea, nu reuşea să aibă încrederea cum avusese în Crina. Draga lui Crina...
Se plimba pe stradă, fără o direcţie anume. Îi răsuna clar în minte ”maxim trei luni”. Ce putea face în trei luni? Îi venea să strige de durere. Dar nici asta nu putea face. Cu două luni de zile în urmă, îi fusese pus diagnosticul de cancer laringian. Totul era în fază incipientă. era tratabil. Iar atunci îi era alături şi Crina să-l îmbărbăteze. Crina, draga lui Crina...
Privirea i se opri asupra unui afiş. în acea seară se juca pentru prima dată o comedie mult aşteptată. Premiera ar fi trebuit să aibă loc în urmă cu o lună, însă actriţa din rolul principal suferise un accident grav şi murise.
Brusc, îşi dădu seama ce are de făcut. Se îndreptă cu pas grăbit spre Mall, de unde îşi cumpără un costum şi pantofi noi. Merse apoi la frizeria la care se tundea încă de pe vremea studenţiei. Intră, îi zâmbi lui tanti Nina, se aşeză pe scaun şi spuse doar:
- Ca deobicei!
La sfârşit, se ridică, mulţumi şi plăti, lăsând cel mai mare bacşiş pe care-l lăsase vreodată.
Ajuns acasă, decise să-şi gătească mâncarea lui preferată. Savură acei cartofi prăjiţi ca şi cum i-ar fi mâncat pentru prima dată. Când termină, strânse masa, făcu ordine, se îmbrăcă şi plecă la teatru. Îşi cumpără trei bilete la lojă, pentru a fi sigur că nu se va aşeza lângă el nimeni care i-ar putea distrage atenţia. Începu piesa.
Totul era de vis. Costumele, decorul, luminile, actorii, totul. Se simţea în al nouălea cer. Era exact locul în care şi-ar fi dorit să ajugă. Lucrul la care visase de când era mic, pentru care luptase atât de mult, pentru care sacrificase totul... Şi nu avea niciodată să ajungă acolo. Nimeni nu va avea ocazia să-l aplaude pe el. Iar el nu va avea ocazia să se bucure de toate astea.
Piesa ajunse la final. Cu paşi lenţi se îndreptă spre casă, unde ştia ce-l aşteaptă. Aceeaşi singurătate, aceleaşi gânduri, aceleaşi amintiri, aceleaşi remuşcâri. Întră în casă şi se îndreptă spre dormitor. În acest timp, îî reveni în minte cum o ceruse pe Crina de soţie, cum ea a acceptat bucuroasă, cum şi-au petrecut prima noapte împreună, şi cum dimineaţă a plecat grabită spre repetiţia generală de la care nu avea să se mai întoarcă. În dormitor, îl aştepta totul exact cum lăsase la plecare. Foarte hotărât, se urcă pe scaun, îşi puse funia în jurul gâtului şi şopti:
- Te iubesc!
Apoi împinse scaunul...
Asculta mai multe audio Muzica
- Ar fi fost aproape imposibil să fie altfel. Atunci când părinţii tăi au o boală ereditară, e de datoria ta s-o preiei, nu-i aşa? Dacă aşa mi-a fost dat...
După ce pufni într-un râs amar şi mai schimbă două vorbe cu doctorul, ieşi din cabinet. Îl chema Radu, avea 25 de ani, şi abia ieşise de pe băncile facultăţii de teatru. Îşi dorise să facă asta de când era mic. Nici nu-şi mai aducea aminte de câte ori dăduse reprezentaţii la întrunirile de familie, colegilor de şcoală, prietenilor. Oriunde se afla el, apărea şi buna dispoziţie. Părinţii săi nu aveau o stare materială foarte bună, aşa că fusese nevoit să muncească din greu pentru a se întreţine la studii în Bucureşti. Deşi era considerat o fire sociabilă, nu avea foarte mulţi prieteni. Şi chiar în acei puţini prieteni pe care-i avea, nu reuşea să aibă încrederea cum avusese în Crina. Draga lui Crina...
Se plimba pe stradă, fără o direcţie anume. Îi răsuna clar în minte ”maxim trei luni”. Ce putea face în trei luni? Îi venea să strige de durere. Dar nici asta nu putea face. Cu două luni de zile în urmă, îi fusese pus diagnosticul de cancer laringian. Totul era în fază incipientă. era tratabil. Iar atunci îi era alături şi Crina să-l îmbărbăteze. Crina, draga lui Crina...
Privirea i se opri asupra unui afiş. în acea seară se juca pentru prima dată o comedie mult aşteptată. Premiera ar fi trebuit să aibă loc în urmă cu o lună, însă actriţa din rolul principal suferise un accident grav şi murise.
Brusc, îşi dădu seama ce are de făcut. Se îndreptă cu pas grăbit spre Mall, de unde îşi cumpără un costum şi pantofi noi. Merse apoi la frizeria la care se tundea încă de pe vremea studenţiei. Intră, îi zâmbi lui tanti Nina, se aşeză pe scaun şi spuse doar:
- Ca deobicei!
La sfârşit, se ridică, mulţumi şi plăti, lăsând cel mai mare bacşiş pe care-l lăsase vreodată.
Ajuns acasă, decise să-şi gătească mâncarea lui preferată. Savură acei cartofi prăjiţi ca şi cum i-ar fi mâncat pentru prima dată. Când termină, strânse masa, făcu ordine, se îmbrăcă şi plecă la teatru. Îşi cumpără trei bilete la lojă, pentru a fi sigur că nu se va aşeza lângă el nimeni care i-ar putea distrage atenţia. Începu piesa.
Totul era de vis. Costumele, decorul, luminile, actorii, totul. Se simţea în al nouălea cer. Era exact locul în care şi-ar fi dorit să ajugă. Lucrul la care visase de când era mic, pentru care luptase atât de mult, pentru care sacrificase totul... Şi nu avea niciodată să ajungă acolo. Nimeni nu va avea ocazia să-l aplaude pe el. Iar el nu va avea ocazia să se bucure de toate astea.
Piesa ajunse la final. Cu paşi lenţi se îndreptă spre casă, unde ştia ce-l aşteaptă. Aceeaşi singurătate, aceleaşi gânduri, aceleaşi amintiri, aceleaşi remuşcâri. Întră în casă şi se îndreptă spre dormitor. În acest timp, îî reveni în minte cum o ceruse pe Crina de soţie, cum ea a acceptat bucuroasă, cum şi-au petrecut prima noapte împreună, şi cum dimineaţă a plecat grabită spre repetiţia generală de la care nu avea să se mai întoarcă. În dormitor, îl aştepta totul exact cum lăsase la plecare. Foarte hotărât, se urcă pe scaun, îşi puse funia în jurul gâtului şi şopti:
- Te iubesc!
Apoi împinse scaunul...
Asculta mai multe audio Muzica
