Back

Dar știu că au trecut vreo două eternități de când nu am mai scris. Și stiu de ce și încă nu e bine, dar scriu. Scriu pentru că mi-am dat seama că niciodată nu voi putea să mă refulez mai bine în ceva decât în scris. Ce poate fi mai ușor decât să te ascunzi în spatele unor cuvinte? Nu-ți vede nimeni privirea, zâmbetul fals, sau picătura de lacrimă ce ți se formează în colțul ochiului.
Mi se spune în ultimul timp că sunt lașă. Sau nu lașă. Sau da. În fine...sunt acuzată că mă ascund. Și nu fizic - așa sunt prezentă mai mult ca niciodată - ci psihic. De fapt, eu sunt cea care-mi reproșează cel mai mult chestia asta. Am observat că lipsesc psihic. Lipsesc pshihic din viața mea și evadez în parcul meu din copilărie cu leagănul meu special și al celorlalți copii, cu schela de pe care a căzut jumătate din incintă, cu merișorul de doi metri în care ne consideram campioni dacă reușeam să urcăm până în vârf.
Mi-e dor de copilărie. Mi-e dor de uniforma din școala generală, de gardurile din spatele școlii pe care le săream cu cea mai mare artă și de mine. Mi-e dor de mine copil și deși vreau sa cred că nu m-am schimbat foarte mult, involuntar am făcut-o.
Vreau să mă fac inginer. Dar nu pe viitor. Azi. Vreau să mă fac inginer și să-mi construiesc o mașină a timpului. Inițial cred că m-aș duce în viitor să-mi dau vreo două palme, apoi m-aș duce înapoi în copilărie și m-aș bucura cam de o mie de ori mai mult de ea.
Și-atât.

VIRGIL POPESCU - Mica Crede in tine

Asculta mai multe audio diverse