Sfârşit

- Domnule, suspiciunile dumneavoastră sunt adevărate. La fel ca şi tatăl dumneavoastră, aveţi otoscleroză. Poate dacă aţi fi venit mai devreme, s-ar fi putut rezolva prin operaţie. Acum e mult prea târziu. Îmi pare rău să vă anunţ însă în maxim trei luni de zile, auzul vă va dispărea complet.
- Ar fi fost aproape imposibil să fie altfel. Atunci când părinţii tăi au o boală ereditară, e de datoria ta s-o preiei, nu-i aşa? Dacă aşa mi-a fost dat...
După ce pufni într-un râs amar şi mai schimbă două vorbe cu doctorul, ieşi din cabinet. Îl chema Radu, avea 25 de ani, şi abia ieşise de pe băncile facultăţii de teatru. Îşi dorise să facă asta de când era mic. Nici nu-şi mai aducea aminte de câte ori dăduse reprezentaţii la întrunirile de familie, colegilor de şcoală, prietenilor. Oriunde se afla el, apărea şi buna dispoziţie. Părinţii săi nu aveau o stare materială foarte bună, aşa că fusese nevoit să muncească din greu pentru a se întreţine la studii în Bucureşti. Deşi era considerat o fire sociabilă, nu avea foarte mulţi prieteni. Şi chiar în acei puţini prieteni pe care-i avea, nu reuşea să aibă încrederea cum avusese în Crina. Draga lui Crina...
Se plimba pe stradă, fără o direcţie anume. Îi răsuna clar în minte ”maxim trei luni”. Ce putea face în trei luni? Îi venea să strige de durere. Dar nici asta nu putea face. Cu două luni de zile în urmă, îi fusese pus diagnosticul de cancer laringian. Totul era în fază incipientă. era tratabil. Iar atunci îi era alături şi Crina să-l îmbărbăteze. Crina, draga lui Crina...
Privirea i se opri asupra unui afiş. în acea seară se juca pentru prima dată o comedie mult aşteptată. Premiera ar fi trebuit să aibă loc în urmă cu o lună, însă actriţa din rolul principal suferise un accident grav şi murise.
Brusc, îşi dădu seama ce are de făcut. Se îndreptă cu pas grăbit spre Mall, de unde îşi cumpără un costum şi pantofi noi. Merse apoi la frizeria la care se tundea încă de pe vremea studenţiei. Intră, îi zâmbi lui tanti Nina, se aşeză pe scaun şi spuse doar:
- Ca deobicei!
La sfârşit, se ridică, mulţumi şi plăti, lăsând cel mai mare bacşiş pe care-l lăsase vreodată.
Ajuns acasă, decise să-şi gătească mâncarea lui preferată. Savură acei cartofi prăjiţi ca şi cum i-ar fi mâncat pentru prima dată. Când termină, strânse masa, făcu ordine, se îmbrăcă şi plecă la teatru. Îşi cumpără trei bilete la lojă, pentru a fi sigur că nu se va aşeza lângă el nimeni care i-ar putea distrage atenţia. Începu piesa.
Totul era de vis. Costumele, decorul, luminile, actorii, totul. Se simţea în al nouălea cer. Era exact locul în care şi-ar fi dorit să ajugă. Lucrul la care visase de când era mic, pentru care luptase atât de mult, pentru care sacrificase totul... Şi nu avea niciodată să ajungă acolo. Nimeni nu va avea ocazia să-l aplaude pe el. Iar el nu va avea ocazia să se bucure de toate astea.
Piesa ajunse la final. Cu paşi lenţi se îndreptă spre casă, unde ştia ce-l aşteaptă. Aceeaşi singurătate, aceleaşi gânduri, aceleaşi amintiri, aceleaşi remuşcâri. Întră în casă şi se îndreptă spre dormitor. În acest timp, îî reveni în minte cum o ceruse pe Crina de soţie, cum ea a acceptat bucuroasă, cum şi-au petrecut prima noapte împreună, şi cum dimineaţă a plecat grabită spre repetiţia generală de la care nu avea să se mai întoarcă. În dormitor, îl aştepta totul exact cum lăsase la plecare. Foarte hotărât, se urcă pe scaun, îşi puse funia în jurul gâtului şi şopti:
- Te iubesc!
Apoi împinse scaunul...



Asculta mai multe audio Muzica

În niciun caz ultima beţie

În ultimul timp mi se reproşează că sunt un copil prea optimist. Mi se reproşează că trăiesc în globul meu de cristal, separată de orice mi-ar putea face rău. Da` nu-i aşa... Am primit o leapşă de la Corina şi am să mă folosesc de ea să scriu despre beţiile mele din viaţă, care m-au determinat să fiu aşa cum sunt.

Nu sunt un copil alcoolic, însă am început de mică. Se spune că tot ce ţi se intâmplă în viaţă cu forţa se numeşte viol. Se pare totuşi că mie mi-a prins bine. Nu voi folosi nume reale, pentru că nu mi-am luat licenţă de advertiser.

Băutura mea preferată a fost tot timpul prietenia. Deşi nu o găseşti pe orice raft, eu am avut o bună perioadă de timp senzaţia că eu sunt un copil mai special ce poate avea această băutură din plin. PROASTĂ IMPRESIE! Astfel am avut eu parte de prima experienţă alcoolistă.
Eram în clasa a II-a şi eram foarte bună prietenă cu Mihaela. Totul a fost bine şi frumos până când interesele mele nu prea au mai coincis cu cele ale prietenei mele, aşa că m-am imprietenit cu Dana şi usor, usor, mi-am luat distanţă faţă de Mihaela. Poate aici a fost greşeala mea. Poate ar fi trebuit sa prevăd că firea ei răzbunătoare nu va lăsa lucrurile aşa. Poate nu mi-a păsat. Nici măcar nu-mi mai aduc aminte. Tot ce ştiu este că Mihai îşi pierduse cheia de la casă. Toată clasa se mobilizase să caute cheia şi fiecare dintre noi era bucuros de necazul colegului, căci scăpasem de ora plictisitoare de mate. După lungi cautări fără sorţi de izbândă, Mihaela îî sugerează doamnei învăţătoare: ”Şi dacă a furat-o cineva? Nu mai bine ne căutaţi pe toţi în buzunare?” Nici nu vă imaginaţi cam cât de încântată a fost învăţătoarea la auzul acestei idei. Şi l-au controlat pe primul copil, pe a doilea, pe al treilea, al patrulea şi tot aşa până a ajuns la mine. Nu mai treebuie să vă spun că da, cheia era la mine, în buzunarul de la şorţul ală nenorocit. Şi acum mi se face groază când mă gandesc câte umilinţe am suportat în acea zi. Dar povestea nu avea să se termine aici. În scurt timp, mi-am dat seama cine, când şi cum pusese acest lucru la cale şi nu m-am temut să mă duc la învăţătoare şi să-i împărtăşesc părerea mea. Spre marea mea uimire, singura atitudine pe care a luat-o tanti a fost să o întrebe pe Mihaela dacă ea a fost intr-adevăr cea care mi-a pus cheia în buzunar, iar în momentul în care ea a negat, totul s-a întors de zece ori mai urât asupra mea. În aceeaşi zi, cu un tupeu de neimaginat, m-a sunat bunica fetei, care mi-a jurat că vine la şcoală şi mă dă cu capul de tablă şi de pereţi până mi-l face bucăţi, pentru că o amestec pe nepoata ei în minciunile mele. Nu mai ştiu cum s-a terminat totul... Ştiu doar că în anul următor m-am transferat la altă şcoală.

Următoarea ”beţie” s-a întâmplat în clasa a IV-a, când am refuzat o...beţie propriu zisă. Eram în excursie cu clasa, iar colegii mei care aveau 10-11 ani, işi cumpăraseră bere, pe care plănuiau să o deguste seara. Dacă până atunci eram considerată ”aia interesantă de s-a transferat la noi într-a treia”, din acel moment am devenit în viziunea lor o ciudată. Şi aşa am rămas. Niciodată până în clasa a VIII-a, nu am mai făcut parte din gaşca lor. Da` nu-mi pare rău.

În gimnaziu, începusem să umplu pe la săli de interet, să stau pe Mirc, să vorbesc cu tot felul de dezaxaţi. Şi nu-mi spunea nimeni că nu-i bine, pentru că cei ce ştiau faceau acelaşi lucru, iar cei ce ar fi putut să-mi explice cât de periculos este ceea ce fac, nu ştiau.
Totul a început în momentul în care am acceptat sa ma intâlnesc cu George. Eu eram a VII-a, el a VIII-a, şi din două vorbe şi trei citate, m-a păcălit. În momentul în care ne-am întălnit, m-a trecut un fior. Deşi avea nişte ochi de un albastru in care te pierdeai, erau nişte ochi destul de răi. A început să-mi povestească despre părinţii lui care erau divorţaţi, despre fosta prietenă care-şi bătuse joc de el, despre cum are ceva probleme la şcoală, ce să mai? M-a prostit. Totul a decurs bine timp de vreo două săptămâni, până când a aflat mama. Din acel moment am întrerupt orice legătură, însă George nu avea să renunţe aşa uşor. Am aflat ulterior că el era în clasa a VIII-a, însă rămăsese repetent de două ori din cauza notei la purtare. (Nu făcuse nimic grav. Îşi înjunghiase un coleg...) Mult timp m-a căutat la şoală, în incintă, mi-a trimis mail-uri nu tocmai frumoase, dar până la urmă s-a potolit. Cu toate astea, şi acum când îl văd pe stradă, deşi el nu mă mai cunoaşte, mie încă îmi mai bate puţin inima de frică.

Am avut şi eu o beţie de luuuungă durată, din care mi-a fost foarte greu să ies. Toată lumea a încercat toate variantele posibile. M-au luat pe rând să mă convingă că nu e bine, m-au târât la dezalcolizare, dar degeaba. Până nu m-am ridicat pe picioarele mele, mi-am spus că nu se mai poate şi m-am dus singură să urmez un tratament de dezintoxicare. Şi am reusit, frate! Am reuşit!

Primul moment în care am conştientizat pe deplin că eu am un cuvânt important de spus în viaţa mea, a fost pe parcursul clasei a VIII-a. Nimeni nu avea încredere în alegerile mele liceale, ba chiar dirigintele avea un stil foarte impunător de a sugera anumite lucruri. Atunci, am hotărât să mă ridic şi să bat cu pumnul în masă, căci dacă nu eu, atunci cine?

Am trecut de la stadiul de mahmureală la cel de beţie uşoară, atunci când mi-am dat seama că ideea pentru care mă batusem cu munţii, nu mai corespundea cerintelor mele. Acela a fost unul dintre momentele în care mi-am dorit ca alcoolul psihic să nu se inventat niciodată.

Adevărata beţie cruntă a fost când am fost nevoită să schimb oraşul, casa, şcoala, deoarece am decis să-mi urmez al doilea insinct şi să mă reprofilez. Mi-a fost şi îmi este foarte greu, însă ma menţin la limita inferioară a comei alcoolice, astfel încât să nu dau chix.

În momentul de faţă trăiesc o beţie. Dar e atât de frumoasă, încât nu mi-aş dori să se termine vreodată. Sunt înconjurată de oameni care mă iubesc, şi pe care îi iubesc, ştiu că am prieteni pe care mă pot baza, ştiu că sunt oameni cărora le pasă de mine şi asta mă determină să rămân în starea asta cât mai mult timp.

Ştiu sigur că mai sunt multe experienţe de acest gen pe care le pot relata, insă la un moment dat ar fi plictisitor. Dau şi eu leapşa mai departe cui doreşte s-o preia, deoarece mi se pare genială modalitatea de abordare a situaţiei.



P.S.: Noroc că beleaua de Corina mai citeşte câte ceva, căci altfel, aş rămâne fără subiecte de scris...


Asculta mai multe audio Muzica

Senectute...

Din seria "Ce se mai întâmplă în tramvai?"

- Şi ce aţi făcut azi la religie Răducu?
- Păi am învăţat lucruri despre Doamne-Doamne...
- Cam ce anume?
- Păi doamna profesoară ne-a spus că Doamne-Doamne e foarte bătrân. Şi că avea un fiu. Totuşi ştii ceva bunicule?
- Ce, Răducu?
- Eu cred că tu eşti mai bătrân decăt Doamne-Doamne. Tu ai şi nepoţi...


Asculta mai multe audio Muzica

All you need is love...

Mă grăbeam să prind tramvaiul şi am auzit:
-Tati, tu ştii de ce se iubesc copacii?
-Nu ştiu pui mic. De ce?
-Pentru că sunt aşa de înaaaaalţi!


Asculta mai multe audio Muzica

Hmm

Mi-e rău...

Poveste

Iubitule, ştiu că ţi-e somn,
Dar trebuie să-ţi spun o poveste.
C-un cal şi-o vacă ce se iubeau enorm,
Însă părinţii vacii, spuneau ca domnul cal
Nu-i chiar un domn.

Şi-n timp ce vaca păştea,
Iar calul necheza pe la spatele-i gras,
Mama vacii stătea la pândă,
Iar tatăl bou, pisa nişte iarbă şi-o trăgea pe nas.

Şi astfel, intrând într-o euforie majoră,
Au hotărât să parieze pe cap sau pajură,
Aruncând în sus un cui
Din copita calului.

Dar nici n-a ajuns cuiul în atmosferă
Că,
Părinţii şi-au adus aminte că văcuţa e minoră.
Şi ca să-l înveşe pe cal minte,
I-au spus vreo două sau trei cuvinte,
Apoi l-au luat la bătaie.

Calul, uitând ce caută în ecuaţie,
Şi încercând să scape de situaţie,
S-a aşezat sub cuiul care tocmai cădea
Şi s-a sinucis.