Sfârşit

- Domnule, suspiciunile dumneavoastră sunt adevărate. La fel ca şi tatăl dumneavoastră, aveţi otoscleroză. Poate dacă aţi fi venit mai devreme, s-ar fi putut rezolva prin operaţie. Acum e mult prea târziu. Îmi pare rău să vă anunţ însă în maxim trei luni de zile, auzul vă va dispărea complet.
- Ar fi fost aproape imposibil să fie altfel. Atunci când părinţii tăi au o boală ereditară, e de datoria ta s-o preiei, nu-i aşa? Dacă aşa mi-a fost dat...
După ce pufni într-un râs amar şi mai schimbă două vorbe cu doctorul, ieşi din cabinet. Îl chema Radu, avea 25 de ani, şi abia ieşise de pe băncile facultăţii de teatru. Îşi dorise să facă asta de când era mic. Nici nu-şi mai aducea aminte de câte ori dăduse reprezentaţii la întrunirile de familie, colegilor de şcoală, prietenilor. Oriunde se afla el, apărea şi buna dispoziţie. Părinţii săi nu aveau o stare materială foarte bună, aşa că fusese nevoit să muncească din greu pentru a se întreţine la studii în Bucureşti. Deşi era considerat o fire sociabilă, nu avea foarte mulţi prieteni. Şi chiar în acei puţini prieteni pe care-i avea, nu reuşea să aibă încrederea cum avusese în Crina. Draga lui Crina...
Se plimba pe stradă, fără o direcţie anume. Îi răsuna clar în minte ”maxim trei luni”. Ce putea face în trei luni? Îi venea să strige de durere. Dar nici asta nu putea face. Cu două luni de zile în urmă, îi fusese pus diagnosticul de cancer laringian. Totul era în fază incipientă. era tratabil. Iar atunci îi era alături şi Crina să-l îmbărbăteze. Crina, draga lui Crina...
Privirea i se opri asupra unui afiş. în acea seară se juca pentru prima dată o comedie mult aşteptată. Premiera ar fi trebuit să aibă loc în urmă cu o lună, însă actriţa din rolul principal suferise un accident grav şi murise.
Brusc, îşi dădu seama ce are de făcut. Se îndreptă cu pas grăbit spre Mall, de unde îşi cumpără un costum şi pantofi noi. Merse apoi la frizeria la care se tundea încă de pe vremea studenţiei. Intră, îi zâmbi lui tanti Nina, se aşeză pe scaun şi spuse doar:
- Ca deobicei!
La sfârşit, se ridică, mulţumi şi plăti, lăsând cel mai mare bacşiş pe care-l lăsase vreodată.
Ajuns acasă, decise să-şi gătească mâncarea lui preferată. Savură acei cartofi prăjiţi ca şi cum i-ar fi mâncat pentru prima dată. Când termină, strânse masa, făcu ordine, se îmbrăcă şi plecă la teatru. Îşi cumpără trei bilete la lojă, pentru a fi sigur că nu se va aşeza lângă el nimeni care i-ar putea distrage atenţia. Începu piesa.
Totul era de vis. Costumele, decorul, luminile, actorii, totul. Se simţea în al nouălea cer. Era exact locul în care şi-ar fi dorit să ajugă. Lucrul la care visase de când era mic, pentru care luptase atât de mult, pentru care sacrificase totul... Şi nu avea niciodată să ajungă acolo. Nimeni nu va avea ocazia să-l aplaude pe el. Iar el nu va avea ocazia să se bucure de toate astea.
Piesa ajunse la final. Cu paşi lenţi se îndreptă spre casă, unde ştia ce-l aşteaptă. Aceeaşi singurătate, aceleaşi gânduri, aceleaşi amintiri, aceleaşi remuşcâri. Întră în casă şi se îndreptă spre dormitor. În acest timp, îî reveni în minte cum o ceruse pe Crina de soţie, cum ea a acceptat bucuroasă, cum şi-au petrecut prima noapte împreună, şi cum dimineaţă a plecat grabită spre repetiţia generală de la care nu avea să se mai întoarcă. În dormitor, îl aştepta totul exact cum lăsase la plecare. Foarte hotărât, se urcă pe scaun, îşi puse funia în jurul gâtului şi şopti:
- Te iubesc!
Apoi împinse scaunul...



Asculta mai multe audio Muzica