Şi nouă ce ne mai rămâne?

E trecut bine de ora 3 noaptea, iar singurul motiv pentru care eu sunt trează la această oră este nenorocitu` ăla de atestat, pe care trebuie să-l predau vineri şi evident nu e gata încă. Totuşi, am în cap o idee care nu-mi dă pace de azi dimineaţă.Pe voi nu vă enervează oamenii care abuzează? Şi mă refer la aceia care abuzează de o anumită poziţie, statut, privilegiu.
Cei care-mi stau pe creier de o bună perioadă, dar au făcut ca buba să explodeze azi dimineaţă, sunt bătrânii. Nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nimic cu ei (majoritatea), însă aceia cărora le place să se complacă în situaţia lor de bătrâni şi singurul loc în care se trezesc să-şi ceară drepturile sunt mijloacele de trasport în comun, sunt de-a dreptul enervanţi.
Nu am nicio problemă în a ceda locul unui bătrân în tramvai. Fac treaba asta din toată inima până la un punct. Acela în care „privilegiatul” se aşază sugestiv în faţa mea şi mă fixează cu privirea. Şi nici nu-i batrân. Mai mult de 50 de ani nu are, dar el deja îşi cere dreptul la un scaun, şi niciodată nu se gândeşte că acel tânăr nesimţit care stă pe scaun poate fi şi el obosit, se poate simţi rău, sau pur şi simplu nu se simte capabil în acel moment să meargă 10 staţii în picioare. Şi nu e numai acel bătrân care se uită la tine, ci şi jumatate din populaţia din tramvai, care te scanează din cap până-n picioare ca să te dea exemplu negativ copilului său care se află în plin proces de dezvoltare educativă.
Şi să spunem ca mă simt până la urmă, şi cedez locul. Evident, primul lucru care îl fac, este să caut cu privirea şi apoi cu mâna, o bară de care să mă ţin/sprijin. Şi mă simt atât de fericită în momentul în care mi-am găsit colţişorul din care sunt sigură că nu mă va mai deranja nimeni până la destinaţie...
Dar nu. La următoarea staţie se mai urcă 20 de persoane dintre care 19 cu o anumită vârstă plină de privilegii. „De data asta nu mai am ce loc pe scaun să cedez. Ia să se mai ridice şi cocalarul ăla de stă pe două scaune...” gandesc. Dar gândesc prost. Nu are nimeni curaj să meargă să-şi ceară dreptul la scaun de la o persoană cu 3 rânduri de ceafă, aşa că bineînţeles, toată lumea se înghesuie să se prindă fix de bara de care tocmai mă îndrăgostisem eu şi de care credeam că nimeni nu mă va despărţi.
Urmează primul semafor. Frână. Bineînţeles că neavând de ce să mă ţin, m-am dezechilibrat şi am avut tendinţa să mă sprijin pe o batrână din faţa mea. MARE GREŞEALĂ!!! A urmat o ploaie de insulte şi ocări asupra mea şi asupra „tinerilor din ziua de azi” care nu mai au niciun pic de respect şi îmbrâncesc bâtrânii în tramvai. JUR că la asta nu mă aşteptam!
La prima staţie am coborât şi mi-am continuat drumul până acasă, pe jos. Dacă ni se cere atâta respect şi o astfel de atitudine, înseamnă că va trebui să renunţămm la TOT doar pentru că suntem tineri. Nu contează ce vrem, simţim, exprimăm, noi trebuie să avem grijă de bărâni, pentru că „cine n-are un bătrân să-şi cumpere!”
Acum, că mi-am expus of-ul despre „bătrânet, mândria ţării”, mă întorc plină de chef(nu) la frumuseţea mea de atestat, sperând să nu mă apuce somnul prea curând. Şi nu uitaţi: Cedaţi locul în tramvai!


Asculta mai multe audio Muzica