Nu-i asa ca asa-i?

Ideile din capul meu nu sunt normale. Acum ma gandesc la lucruri tampite care ma deprima, in urmatoarea secunda imi vine in minte cel mai tare banc pe care il stiu. Ma gandesc; poate sunt nebuna. Si daca e asa, ce? Mie-mi place cum sunt. Multi nu ma suporta, putini ma iubesc, dar celor mai multi le sunt indiferenta. Si mi-as dori totusi, ca macar o zi, cei din jurul meu sa priveasca lumea cum o fac eu.
Sunt in tramvai. Muzica de toate felurile imi urla in casti si sub aparenta fata a indiferentei, analizez fetele oamenilor.
In fata mea sta o doamna. Par scurt,roscat, ciufiulit. in varsta de maxim 45 de ani, evident stresata. Iti dai seama dupa cum isi rupe pielitele de la unghii si dupa privirea putin devianta. O clipa a trebuit sa ma uit la ea si m-am imaginat eu, peste 25 de ani fiind exact ca ea. M-am speriat. Am trecut mai departe.
Pe scaunul de vis-a-vis sta o tanara. Corp atletic, imbracaminte casual, un par blond de un stralucitor fenomenal si niste ochi albastri in care te pierzi efectiv. Si totusi...tristi. Am inceput imediat sa creez scenarii. Sa-i ofer mintii mele de copil curios o explicatie plauzibila asupra faptului ca o fata atat de frumoasa are niste ochi atat de tristi.
Alaturi de ea, un domn destul de tanar. E om de afaceri sigur. Are un lap-top dupa el, si vorbeste intr-una la telefon. Tare. Ma gandesc ca e genul de om care nu e niciodata multumit de sine. Doreste sa iasa-n evidenta si cam astea ar fi singurele metode. Are o privire rea, si miscari nervoase de om pus tot timpul pe fuga.
Simt usor, cum mintea mea imi cere permisiunea sa intre in depresie. Observ cu dezamagire cum tristetea unor necunoscuti ma copleseste si pe mine. Si totusi, imi mai incerc norocul odata.
Intr-un colt de tramvai, singur, sta un barbat. Varsta maxima de 40 de ani, miscarile nervoase si tipul privirii dezorientate, tradeaza un posibil handicap mintal. Ma observa ca-l studiez, se uita in ochii mei si-mi zambeste. Un zambet sincer pe care nu-l intalnesti des. Contactul vizual este intrerupt iar el isi muta privirea pe geam. Il vad cum se bucura de fiecare copil ce se joaca pe strada, cum zambeste la vederea cainelui nebun care s-a gandit sa traverseze pe rosu, si cum nimic nu-i poate alunga zambetul de pe fata.
Tramvaiul ajunge la destinatie; destinatia mea. Ii mai arunc odata o privire, imi iau portia de bunavointa din zambetul lui, si cobor din tramvai gandindu-ma cum un gest sau o privire, poate schimba total starea de spirit a unui om.
Mi-ar placea sa zambesc mai mult...


my brightest diamond- something of an end
Asculta mai multe audio Muzica